„Prima secţiune a lucrării are ca obiectiv înfăţişarea procesului istoric al dezvoltării artei pianistice, privită ca parte integrantă a istoriei muzicii universale. Expresie concretă a ingeniozităţii spiritului uman şi totodată mijloc de comunicare a celor mai complexe trăiri sufleteşti, imposibil a fi cuprinse în limitele limbajului vorbit, marea familie a instrumentelor cu clape şi corzi ilustreză un capitol esenţial din istoria artei de a gândi cu sunetele. Pianul şi maeştrii săi – constructori, compozitori, interpreţi, pedagogi, teoreticieni – ocupă un loc predilect în această familie.”
„Înainte de a aborda problemele de fond ale pedagogiei pianistice, se cuvine să operăm o delimitare de poziţii în ceea ce priveşte finalitatea învăţământului de specialitate. Şcoala clasică ne-a transmis ideea că pedagogia pianului are ca scop formarea muzicianului pianist, capabil să interpreteze în mod măiestrit un repertoriu instrumental pe care să-l poată prezenta cu cât mai mare forţă de convingere în public şi totodată capabil să-şi transmită, la rându-i, arta, instruindu-i pe tineri. Aşadar, ţelul principal al învăţământului instrumental ar fi acela de a forma specialişti în domeniul scenic şi pedagogic.” (Lavinia Coman)
