Concertul pentru viloncel și orchestră în muzica românească contemporană

„Dacă într-un volum anterior, Marin Cazacu ne propunea începuturile şi consolidarea muzicii concertante pentru violoncel (la Constantin Dimitrescu şi George Enescu), ne conduce acum prin câteva decenii recente. Graniţele temporale sunt stabilite de primul Concert al lui Anatol Vieru (1962) şi de ultima creaţie a lui Pascal Bentoiu, desigur, un Concert pentru violoncel (1989). Într-un mod subtil, aceste repere apar drept mai mult decât limite cronologice auto-impuse: ochiul cititorului poate să observe că ele devin şi centre de greutate ale analizei autorului. Traseul este asemănător cu cel din cartea precedentăşi urmează consecvent, cu grijă, îmbinarea surselor bibliografice cu propria perspectivă asupra unei partituri deja interpretate. O dată în plus, este evident că Marin Cazacu face parte dintre acei puţini interpreţi care trec cu dezinvoltură de la prezenţa pe scenă la reflecţia teoretică.” (Valentina Sandu-Dediu)