Conotațiile minorului în sonatele pentru pian ale clasicilor vienezi

„Având în vedere rolul tonalităţii în forma de sonată şi tendinţele conflictuale
care-i motivează instabilităţile, am observat cu mare interes legătura acestora cu
particularităţi ale personalităţii compozitorului. Unele detalii păreau nejustificate,
paradoxale, apărând ca şi cum ar contesta logica. Regăseam cu precădere aceste
incongruenţe în sonatele minore. Prin propria natură, am găsit afinităţi cu sonatele
profunde. Sinceritatea şi voinţa de comunicare sunt premise ale unei intimităţi
spirituale superioare. Aceste sonate dezvăluie cu sinceritate autentică viaţa lăuntrică
a creatorilor lor: neliniştile şi credinţa, dezamăgirile şi aspiraţiile, teama şi voinţa,
prin acele trăsături particulare ce se cer înţelese şi împărtăşite. Aşa cum de mult, în
tinereţe, depărtarea de casă pe termen lung prin plecarea la studii mi-a dezvoltat
reacţiile şi atitudinile afective, recunoşteam în aceste sonate o forţă modelatoare, ce
răspundea vieţii interioare. Modelele umane şi creaţiile artistice pe care le cunoaştem
mai bine ne ajută să ne autocunoaştem. Cunoaşterea orientată cu totul către sine
este riscantă, iar subiectivismul ei duce la distorsionări şi exagerări, limitând
potenţialul. Pe de altă parte, cunoaşterea indirectă, ce trezeşte admiraţia şi iubirea,
este o formă de transformare pasionantă. Aceste sonate îmi prilejuiesc o cunoaştere
ce depăşeşte cadrul strict al partiturii. Ele sunt o companie spirituală ce inspiră
imaginaţia şi însufleţeşte gândirea.” (Adriana Bocăneanu)