Simfonia concertantă pentru flaut, clarinet și orchestră de coarde (1989/1990) de Tiberiu Olah este un opus ascetic și diamantin. Pe cât de alunecos și zvelt, pe atât de fragmentar și ermetic este discursul sonor, dispersat în figuri melodice curioase, spasmodice, flancate de sunete lungi și rupturi narative. Flautul și clarinetul constituie în fapt un singur instrument în această lucrare, un instrument cu două fețe, un fel de Ianus bifrons, iar orchestra desfășoară cu rafinament rezonanțe — lapidare sau extinse — ale meandrelor solistice ori izbucniri fulgurante ce contribuie la o dialectică subtilă între pedalele ținute (mai ales în registrul acut, chiar flageolete) și gesturile unghiulare, aproape epileptice ale soliștilor. Avem în față o lucrare de o forță interioară explozivă, deloc deschisă spectacolului, ci mai degrabă introvertită și chinuită; o capodoperă „barbară”, dar în același timp o ruină construită intenționat, într-un mod meticulos și rezistent; un fel de mușuroi de insecte nemaivăzute, ridicat cu precizie și calcul, și muzeificat într-un mediu aseptic. (Dan Dediu)
